Vasile Ernu
NĂSCUT ÎN URSS
РOЖДЕННЫЙ В СССР
(fragment nefinisat)
Cartea poate fi procurată de pe www.polirom.ro sau
din librăriile din ţară
Postfaţă de
Sorin Antohi
Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este
absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea
Al.I.Cuza, Iasi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea
Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi
redactor asociat al revistei Idea arta+societate. A
activat in cadrul Fundatiei Idea, Tranzit şi Editura Idea.
Actualmente lucreaza in cadrul Editurii Polirom.
Cuprins
0. Născut în URSS. În
loc de introducere
1. Pionieri forever
2.Prima mea pereche de djinsî
3. Vacanţă, tabără dragă
4. Jvacika
5. Buratino, Habarnam, Ariciul în ceaţă...,
sau bunele, blîndele vremuri
6. Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în
anii ’70, în URSS
7. Eroii vremurilor noastre
8. Komunalka (I)
9. Steclopunct sau ce poţi face cu 1 rublă?
10. Stirlitz, un James Bond sovietic
11. Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici
12. Jawa
13. Amanta revoluţionarului
14. Sex în URSS (I)
15. Fanny Kaplan
16. Şcoala, educaţie politică şi alte preocupări
17. 12 aprilie 1961: Poehali
18. Reclamă versus Propagandă în URSS
19. Stiliaga
20. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
21. Anii ’80: marş triumfal, marş funebru
22. Pavel Korciaghin sau de ce l-am iubit pe Buharin
23. KVN sau despre clubul celor veseli şi ingenioşi
24. Gorbaciov un Gensek neobişnuit care cîntă Perestroika
25. Ukazul antialcoolic
26. Ce bea cetăţeanul sovietic? (II)
27. Şah Mat(î)
28. Ciapaiev
29. Mosfilm
30. Aventura sovietică a obiectelor
31. Prezervativul sovietic
32. Sex în URSS (II)
33. Lecţia de geografie
34. Dansul în URSS
35. Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic
36. Dezgheţul vesel al lui Hruşciov
37. Odă tualetului Sovietic
38. Ştiinţa sovietică între ouăle
fatale şi inima de cîine
39. 9 mai, Ziua Victoriei
40. Maiovka e mai mult decît 1 Mai
41. Homucus, politruci, dizidenţi şi întelighenţia
42. Arlionok & Zarniţa şi alte distracţii
43. De la kuhne la oceredi
44. Problema evreiască sovietică
45. Bancul sovietic, cel mai bun banc din lume
46. Fraze înaripate
47. Ostap Bender, eroul meu preferat
48. Komunalka (II)
49. Kremlinologii
50. Puci
51. Ce-i de făcut?
52. P.S.
53. Postfaţa: Nostalgii sovietice de Sorin Antohi
54. CV - URSS
55. Notă
0. Născut în URSS. În loc de introducere
Am
plecat din această ţară în 1990. Parafrazîndu-l
pe Vladimir Maiakovski aş putea spune: Priviţi, minunaţi-vă, şi
eu am fost cetăţean al Uniunii Sovietice. URSS este ţara,
patria în care m-am născut şi am trăit.
Este o ţară care nu te poate lăsa indiferent,
dincolo de relaţia pe care ai avut-o cu ea, fie că o
iubeşti sau o urăşti. Sper că ceea ce urmează nu
e nici dragoste, nici ură, dacă există vreo deosebire între
ele, căci indiferenţă cu siguranţă nu
va fi.
Uniunea Sovietică nu a fost doar o ţară,
a fost mai mult decît atît, a fost cel mai mare proiect
politic utopic al modernităţii. Ea te face să te
minunezi, te fascinează, iar fascinaţia pentru ea lasă urme şi
răni adînci. Cum ar spune prima intelighenţie
revoluţionară de după 1918, acolo nu arta imita
viaţa, ci viaţa trebuia să devină artă.
Acolo am trăit cu toţii cea mai grandioasă scriitură politică a
secolului XX, cu avînturi eroice, cu eforturi inumane,
cu tragedii cutremurătoare, cu victorii şi înfrîngeri
sîngeroase. Acolo am trăit o scriitură în
care toţi am fost contemporani unii cu alţii. Eroii
noştri, personalităţile şi personajele, cuvintele şi
lucrurile, indiferent de perioada reală în care s-au
născut şi au trăit, au locuit alături de
noi în aceeaşi komunalkă numită URSS,
fiind simultan şi precursorii şi contemporanii noştri.
Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii,
am fost martorul unui proiect neterminat şi am văzut
gloria şi căderea acestei utopii. Despre ea voi încerca
să povestesc cîte ceva. Toate lucrurile scrise aici
sînt povestite dintr-o dublă experienţă,
care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte,
de o experienţă directă, a cetăţeanului
care a locuit în spaţiul sovietic, iar de celaltă,
de o experienţă livrescă, mediată cultural. Împreună m-au
definit ca pe un produs made in URSS. Este aproape imposibil
să le deosebesc. Povestesc în acelaşi timp, din
perspectiva unui homo sovieticus, un produs al acestei ţări şi
culturi. Şi îmi propun să nu apelez direct la
instrumentarul intelectual achiziţionat mai tîrziu.
Ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a
vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a
culturii şi civilizaţiei sovietice. Textul ce urmează,
scris în maniera unui „gen eretic”, încearcă să sintetizeze
teme, eroi, situaţii, amintiri, lucruri şi cuvinte
cheie sub forma unor texte-piese de puzzle. Deşi fiecare
piesă-text poate fi citită separat, întregul
nu poate fi văzut decît montînd piesă cu
piesă. Acest ansamblu nu are pretenţia de a construi
o imagine exhaustivă, obiectivă şi exactă a
ceea ce a fost cultura sovietică. Este o arheologie subiectivă,
personală care vrea să dea doar contururi, starea de
spirit, modul de a gîndi şi vorbi al unei culturi,
să creioneze mentalitatea culturală sovietică.
Această arheologie nu propune o cheie de înţelegere,
o judecată morală sau valorică, ci doar induce
o familiarizare care ne poate ajuta, pe toţi, să înţelegem
mai bine ce a fost Uniunea Sovietică şi ce înseamnă lipsa
ei.
Fireşte, riscul de a vorbi despre viaţa cotidiană dintr-un
timp trecut, presupune involuntar o anumită stare de nostalgie.
Dar, mai întîi, nostalgia ca şi concept intră în
contradicţie directă cu un homo sovieticus, din
simplul motiv că nostalgia este o utopie îndreptată spre
trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate
spre viitor. Şi în al doilea rînd, nostalgia
ca formă de întoarcere acasă e imposibilă,
căci pentru noi, homucuşii, nu mai există acasă. Iar
dacă există o nostalgie, aceasta nu e una care urmăreşte
să reconstruiască trecutul, ci una care vrea să povestească amintirea,
trecutul. Şi cum, teoretic, nostalgia nu este departe de
ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a
obiectului şi subiectului, le combin şi privesc înapoi
cu o privire nostalgic-ironică.
Privind înapoi, îmi dau seama că odată cu
dispariţia Uniunii Sovietice şi a comunismului s-a
pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate
că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea
lucrurile şi de a trăi viaţa de zi cu zi, poate
entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit
fel de a suferi. Nu sînt capabil să identific pierderea,
trăiesc însă tristeţea acestei pierderi.
Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva esenţial şi
semnificativ din experienţa noastră umană. Însă această pierdere
nu poate fi nici înlocuită, şi nici reabilitată.
Cu un oarecare efort cred că această pierdere nu poate
fi decît înţeleasă.
Din cînd în cînd mai vreau să iau un bilet
spre URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi
reamintesc că aşa ceva nu se mai vinde. Nici un tren,
nici un avion şi nici un drum nu mai duc spre URSS, din
simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există.
Singura formă de a-mi vizita ţara este legată de
memorie. Textul ce urmează e povestirea acestei amintiri,
a acestei aventuri incredibile.
20. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
La o astfel de întrebare există un răspuns unanim:
Cetăţeanul sovietic bea totul şi încă ceva
pe deasupra. Cetăţeanul sovietic înţelege
prin cuvîntul băutură orice lichid care are capacitatea
de a da nuanţe vieţii cotidiene sau, mai ales, de a
scoate în evidenţă trăsăturile ascunse
ale sufletului.
Mai întîi ar trebui să spunem ce este un băutor
autentic. Oricine ştie să bea într-o anumită măsură şi
din anumite cauze, sau pur şi simplu pentru a fi într-o tusovkă/gaşcă oarecare.
Vă spun cu sinceritate că băutorul adevărat, şi în
mod special cel sovietic, transcende aceste cauze, putem spune
că e dincolo de ele. Un băutor sovietic adevărat
bea singur, de dimineaţă şi fără nici
un motiv.
Băuturile cele mai cunoscute în URSS au fost vodca,
vinul, berea dar şi odecolonul Troinoi sau amestecul Cipok. Fireşte,
n-are rost să vă spun cum se bea şi în ce
cantităţi se beau tradiţionalele băuturi.
La noi băuturile tradiţionale se beau mult şi
consecvent ca şi la ei, diferenţa constînd
doar în etichete şi în diversitatea ofertei.
Ceea ce s-a dezvoltat foarte mult în „necuprinsa ţara
mea natală” a fost diversitatea de sortimente de băuturi
neoficiale. Cetăţeanul sovietic şi-a luat soarta în
mîini. Văzînd că statul nu-i oferă un
sortiment satisfăcător de băutură a decis
să-şi croiască singur soarta. Astfel a apărut
un prim samizdat alcoolic care circula oral, se respecta
cu sfinţenie şi nu lipsea nici o iotă sau un gram.
A construi comunismul fără alcool e ca şi cum
ai face capitalism fără reclamă. Dacă în
capitalism reclama e motorul economiei de piaţă, în
comunism fireşte că motorul mişcării a fost
băutura. Ceea ce este important e faptul că statul
sovietic punea la îndemîna cetăţeanului
materie primă pentru a produce ieftin şi repede cele
mai ingenioase băuturi. Şi cum sortimentul e foarte
bogat, ne gîndim cu ce să începem.
Bine, să începem cu berea. A bea bere aşa pur şi
simplu nu-şi are rostul. Doar rar, cu prietenii şi
cu o tarankă (peşte sărat şi uscat; în
orice berărie sovietică miroase a peşte). Însă a
bea bere combinată cu ceva e mult mai instructiv, viitorul
e mai luminos şi parcă prinzi aripi.
Aţi auzit de Iorş care e unul din cele mai
populare băuturi din URSS? Ei bine, în URSS a amesteca
berea cu vodcă e ca şi cum ai pune sare-n mîncare.
Clasicul Iorş păstrează proporţia
de 500 gr. bere şi 50 gr. vodcă, ceea ce este un soi
de bere super-strong. Însă proporţiile
aici fluctuează în dependenţă de mai mulţi
factori (climaterici, psiho-somatici, ideologici etc), aşa
că o combinaţie de 250 gr. la 250 gr. e o variantă destul
de folosită.
Pentru cei care vor să ştie şi nuanţe, fineţuri
de amestecuri, le putem spune cîteva reţete. De exemplu Rembrandt (mai
poartă şi numele de Au sosit graurii): se
toarnă vodcă în bere aşa ca să nu se
amestece. Dacă vodca s-a aşezat frumos la fund fără să se
amestece, reiese ca avem un Rembrandt autentic, iar
dacă nu, înseamnă că avem un Rembrandt
fals. Dacă avem proporţia de 50 gr. vodcă şi
200 gr. bere înseamnă ca avem un Rembrandt timpuriu,
iar daca proporţia e de 200 gr. vodcă şi 100 gr.
bere avem de a face cu un Rembrandt tîrziu.
De asemenea, e bine de ştiut tehnica Goneşte ursul în
bîrlog. Tehnica e simplă: se umple o halbă cu
bere şi se bea cu înghiţituri mici. După fiecare înghiţitură de
bere în locul eliberat se toarnă vodcă. Procedura
se repetă pînă cînd berea din halbă este înlocuită de
vodcă. A Goni ursul din bîrlog presupune
doar inversarea băuturilor. E bine de ştiut şi
de tehnica Vodolaz care e construită în felul
următor: într-o halbă de bere se dă drumul
la un păhărel mic de vodcă. Paharul nu trebuie
să fie răsturnat. Halba se bea dintr-o dată în
aşa fel încît ultimele înghiţituri
sa fie cele de vodcă. Cu alte cuvinte, vorba populară sovietică:
berea fără vodcă e ca nunta fără muzică.
Fireşte n-ar trebui să uităm de Cipok care
e un Iorş, adică un amestec de vodcă cu
bere unde se acoperă cu mîna cana în care se ţine
recipientul şi este lovit de genunchi ca amestecul să fie „gazat”.
Spuma creată se bea dintr-o înghiţitură.
Nu vreţi să ştiţi efectul.
Amestecuri de acest gen se fac şi din vodcă şi
vin, ca de exemplu toate cocteilurile de tip Sărutul (Ultimul
sărut, Sărutul fără dragoste, Iness Armand
etc.) unde se punea proporţie de 50 la 50 vin roşu şi
vodcă. Însă aceste combinaţii aveau o căutare
mult mai restrînsă şi în folclorul sovietic
se zicea că vodcă cu bere e plăcere, vodca
cu vin e chin.
Despre Samagon n-are rost să vorbim. Despre el
se ştie nu numai în URSS ci şi mult peste hotarele ţării.
Este o băutură tradiţională şi poate
fi făcut din aproape orice. Vorba lui Bender, „chiar şi
din taburet, că aici multora le place taburetovka”. Însă despre
băuturile alcoolice care se cumpărau din alte magazine
decît cele specializate, chiar că ar trebui să spunem
cîteva cuvinte. Cetăţeanul sovietic, pentru a
procura ceva combustibil, avea de ales între tradiţionalele
alimentare sau magazine specializate şi Galanteria, Apteka (Farmacie),
sau gama de magazine care comercializau tot soiul de soluţii
chimice. Despre Troinoi Odekolon (Odekolon vine de la eau
de Cologne) se ştie din anii de grădiniţă că e
băutura cea mai răspîndită după vodcă,
datorită faptului că e foarte ieftin (94 kopeici) şi
conţine 64% spirt şi 3-4% substanţe aromate. Am
putea să împărţim băutura în
categoriile parfumerie, unde s-ar încadra tot
ce ţine de parfumuri, cosmetică etc., şi unde
intră aproape tot, adică de la apă de colonie
pîna la soluţii pentru unghii, păr şi picioare.
O altă categorie ar fi himia ce presupune orice clei,
diluant, dizolvant etc., pe bază de spirt, alcool industrial
etc. De exemplu din această categorie face parte lichidul
de frînă. Era preferat cel folosit în aviaţie.
Băutura chiar aşa se chema Tormoz (frînă).
O categorie importantă era cea care făcea parte din apteka, căci
aici aproape toate lichidele erau pe bază de alcool. Deviza
băutorului sovietic era: tot ce arde se poate bea. Mai era şi
categoriea de băutură unguente ce conţineau
alcool: pastă de dinţi, cremă de ghete, dar aici
produsul necesita ceva preparare. Aceste categorii au fost folosite
mereu în URSS, însă ele au dat roadă în
perioadele mai dificile şi mai ales în perioada prohibiţiei
gorbacioviste. În această perioadă poporul sovietic
a trebuit să devină un adevărat artist al producţiei
produselor alcoolice.
Despre cocteiluri ar trebui să mai spunem că în
URSS în general erau preferate cele din 2 componente şi
foarte tari. Pe lîngă Iorş mai erau
faimoase Răsăritul din nord compus din vodcă şi şampanie, Ursul
furios – coniac şi vodcă, Moartea albă – spirt
cu apă, Ciornoburka – denaturat cu bere şi,
fireşte, Bloody Marry. Dintre cocteilurile cu trei
componente face parte, de exemplu, Cuiul ruginit care
conţine vodcă, vin dulce şi şampanie. În
general nu erau respectate şi căutate cocteilurile
rafinate şi slabe. Ele erau atribuite mai degrabă intelighenţiei
cu fiţe. Orice adaos cum ar fi acetonă, clei, spray
de gîndaci era mult mai bine văzut şi mai autentic.
Nu cred că ar fi corect să nu spun că în
această categorie a Panoului de onoare al băuturilor
sovietice intră, şi n-o să vă vină să credeţi,
ceaiul. Dar nu oricum, fireşte. În URSS se bea într-adevăr
foarte mult ceai, însă, pentru a intra în lumea
marilor zboruri, el trebuie pregătit într-un anume
fel. Rezultatul se cheamă Cifir. Pentru a-l prepara
e nevoie de apă fiartă, peste care se toarnă frunzele
de ceai în cantitate destul de mare. Se acoperă şi
se lasă ca iarba să se aşeze. De respectat cu
sfinţenie: a nu se amesteca. Infuzia e gata în 10
minute. În principiu se bea imediat, cu un singur recipient
care circulă de la unul la altul. Se bea în înghiţituri
mici şi neapărat pe stomacul gol. Despre efecte ce
pot să spun decît că, tradiţional, Cifirul e
considerat băutura puşcăriaşilor, iar cînd
băieţii iau o doză zic că pot sări un
zid de 4 metri.
„Şi am băut imediat”
2. Prima mea pereche de djinsî
Prima mea pereche de blugi, sau cum le spuneam noi, djinsî, e
legată de intrarea Uniunii Sovietice în Afganistan. Asta s-a întîmplat în
anul 1979. Trupele sovietice au intrat să apere Revoluţia socialistă de
la Kabul. Jocul era simplu. Ce eliberam noi se chema ocupaţie
pentru ţările occidentale, iar ce elibera SUA, era ocupaţie
pentru noi. Mă rog, vorbeam limbi diferite, sau mai degrabă aceeaşi
limbă, dar înţelegeam fiecare ce doream, în funcţie
de interes. În anul 1980, fratele meu a fost înrolat în armată. Înrolarea
se făcea la vîrsta de 18 ani, iar stagiul militar dura doi ani la
trupele obişnuite şi trei ani la marină. Locul unde urma să desfăşori
activitatea militară era o necunoscută şi aflai abia cînd
ajungeai acolo. Puteai ajunge, în varianta fericită, în Ungaria,
Germania de Est, Cehoslovacia sau, în varianta mai puţin fericită, în
zone din îndepărtata Siberie. Cum spunea un vecin de-al meu: „Eu
am făcut armata acolo unde se înhamă cîinii”. Era
dintr-o altă lume, la o zi cu avionul. Dar varianta cea mai dură pentru
vremea aceea era Afganistanul. Fiindcă erau mari şanse ca să nu
te mai întorci. Şi fratele meu exact acolo a fost trimis. Cîteva
luni la Termez, un orăşel din Republica Uzbecă, la hotar cu
Afganistanul, după care direct în Kabul. Să lupţi cu mujahedinii
nu-i deloc uşor. Fotografiile erau înfricoşătoare: maşini
arse, sate arse, oameni morţi, iar soldaţii - înarmaţi
pînă-n dinţi.
Acolo, în Afganistan, în acea ţară săracă şi
uitată de Dumnezeu, spre deosebire de URSS, se găseau
mărfuri pentru care la noi trebuia să depui un efort
imens şi să plăteşti sume considerabile ca
să le ai. Existau multe mărfuri care tentau, de la
ochelari de soare, pînă la casetofoane SONY, însă nimic
nu era mai dorit şi respectat ca o pereche de djinsî. Djinsî era
cea mai rîvnită marfă pe care şi-o dorea
cetăţeanul sovietic al acelor vremuri. Soldaţii
neînfricatei Armate Roşii au început să facă contrabandă cu
aceste obiecte. Aşa am ajuns să am, la o vîrstă foarte
fragedă, ceea ce aveau fie numai copiii celor „foarte
bine plasaţi”, fie ai celor care aveau treabă cu
străinătatea, sau ai speculanţilor.
Din cauza că fratele meu nu primise concediu, aşa cum în
mod normal se acorda soldaţilor sovietici, tatăl meu
s-a dus pînă la Termez să îl vadă.
La întoarcere, mi-a adus de la el o pereche de djinsî. Nici în
cele mai plăcute visuri nu văzusem ceva mai frumos!
Imaginaţi-vă, eu un puşti cam de 10 ani, să umblu în
pantaloni de care nici fiul directorului nu avea şi nici
măcar cel al primului secretar de partid. Cred că eram
printre primii din şcoala mea care purta aşa ceva.
Oricum, la vîrsta aceea, sigur eram primul. Toată lumea
mă invidia. De la colegele şi colegii sorei mele din
ultimul an de şcoală şi pînă la colegii şi
mai ales colegele mele de clasă. Primii mei djinsî au
făcut o adevărată senzaţie.
Mai tîrziu, adolescent fiind, am primit o cămaşă de
blug. A fost mai mult decît un răsfăţ vestimentar.
Aşa ceva se găsea foarte greu şi, bineînţeles,
era foarte scump. Pe buzunarul din stînga avea o emblemă mică pe
care scria Lightman. De unde să ştie producătorul
american, duşmanul nostru de moarte, că nicăieri
nu s-ar fi potrivit mai bine acest nume decît în
URSS? Aceste obiecte ne-au luminat într-adevăr viaţa.
Primii blugi pe care i-am văzut însă, sau mai
bine spus de care-mi amintesc că i-am văzut, sînt
cei ai fratelui meu. Fratele meu, după ce terminase şcoala
se decisese să-şi cumpere o pereche de djinsî. Începuse
să facă parte din categoria acelor blatnoi, băieţii şmecheri,
respectaţi de toată lumea. Avea toate atuurile. Era
isteţ, avea calităţi de lider şi nu ştiu
cum făcea, că-i punea pe toţi la punct, iar pe
deasupra, mai era şi sportiv. Avea totul, îi mai lipseau
doar pantalonii de djinsî. Pentru un băiat
din categoria lui, viaţa îşi pierdea automat
sensul dacă nu reuşeai să ai aşa ceva. Iar
ca să faci rost de ei aveai nevoie de bani şi cunoştinţe
care să te ajute să-i procuri. A lucrat o vară,
a strîns bani şi a plecat la Odesa. Cum ar spune Ostap
Bender „Contrabanda? Toată contrabanda se găseşte
pe strada Malaia Arnauţkaia din Odesa”. În talciok, piaţa
neagră din Odesa, găseai orice. Aici vedeai faţa
nevăzută a ţării. Bani să fi avut, iar
cetăţeanul sovietic numai de bani nu ducea lipsă.
Aşa s-a întors el cu o pereche de djinsî,
made in usa. O culoare pe care nu o voi uita niciodată.
Credeţi că astăzi se mai fac blugii de altădată?
Nici capitaliştii nu mai sînt ce-au fost. Şi
ce material aveau! Tare, „de stăteau singuri în
picioare”. La spate, o etichetă de piele pe care era
desenat un pod imens şi pe care scria cu litere mari străine
(literele noastre erau kirilice), Brooklyn.
Probabil era numele mărcii. Habar n-aveam ce înseamnă şi
ce vrea să zică, însă pentru mine Brooklyn a
rămas un nume magic. Un cuvînt venit dintr-o altă lume,
o altă realitate pe care nu puteam nici măcar să mi-o
imaginez. Cuvintele, dar mai ales obiectele, aveau asupra noastră o
fascinaţie inexplicabilă.
Astăzi îmi cumpăr din cînd în cînd
cîte o pereche de djinsî. Îmi cumpăr
totuşi foarte rar şi nu din cauza banilor. Am vrut
foarte mult să am o geacă de blugi. M-am visat în
geacă de blugi. Eram o altă fiinţă cînd
purtam această geacă. Însă acest lucru se întîmpla în
vis. Nu mi-am cumpărat-o niciodată. Am primit una mai
tîrziu, dar o port foarte rar. De ce? Cînd merg în
magazine şi văd grămezile de blugi de acolo mă ia
cu ameţeală. Cîtă desconsiderare faţă de
aceste lucruri care cîndva au fost sacre pentru noi! Îmi
cumpăr rar djinsî ca să nu „strivesc
corola de minuni” a perioadei mele comuniste. Capitalismul ăsta
ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri,
plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.
43. De la kuhne la oceredi
Prietenii mei occidentali, educaţi la înalte şcoli şi
tobă de carte, îmi reproşează deseori că noi, în
URSS, n-am reuşit să construim o societate civilă. Şi
le spun că aşa e. Da, noi n-am reuşit să construim
o societate civilă precum cea occidentală, dar nici
nu cred că aveam nevoie de ea, căci societatea sovietică funcţiona
altfel, avea şi alt ritm şi un alt mecanism. Noi aveam
alte întîlniri care jucau rolul „societăţii
civile” şi vă asigur că în viaţa
noastră de zi cu zi, acestea se derulau perfect.
Primul spaţiu de întîlnire, cu rolul unor cluburi
de dialog social, de dezbatere politică, de analiză,
de luări de poziţii şi de beţie, neapărat,
era kuhnea/bucătăria. (Relaţia comunismului
cu bucătăria este o realitate comună tuturor ţărilor
comuniste). La început ne întîlneam în
bucătăriile de la komunalkă, după care
statul ne-a pus la dispoziţie apartamentele de bloc, dotate
fiecare cu bucătărie. Aveam nevoie de bucătărie,
nu atît pentru a găti, cît pentru a organiza
aceste întîlniri ale „societăţii
civile” sovietice. Partidul nu putea să nu ne pună la
dispoziţie astfel de posibilităţi. Ne întîlneam,
discutam şi beam imediat. Întîlnirea începea
de la o banală întrebare retorică între
prieteni: „Poate are sens să bem ceva?!”. Şi
toţi eram de acord că are sens şi mergeam la bucătărie şi
discuţia curgea la fel de „imediat”.
La întîlnirile acestea participau de obicei prietenii,
dar deseori se alăturau şi persoane mai puţin
cunoscute. Ne permiteam să discutăm aproape despre
orice. Discutam poziţia conducătorilor faţă de
politica externă sau internă şi puneam la îndoială pînă şi
intervenţia noastră în Afganistan. Discutam cine
de ce cărţi a mai făcut rost şi ce muzică a
mai achiziţionat, care mai era starea lui Saharov şi
ce mai spunea Europa Liberă. Ne gîndeam la
noi metode de îmbunătăţire a sistemului şi
ne deranja mult mai mult incapacitatea statului de a ne pune
la îndemînă obiecte de larg consum decît
linia lui ideologică. Statul, în felul său ne
tolera, ne asculta şi ne punea la dispoziţie atîta
marfă cît să nu avem îndoieli ideologice
prea mari. În sinea noastră, toţi ştiam
că sîntem pe o poziţie ideologică superioară duşmanului
nostru, iar corifeii noştri, Marx şi Lenin, n-aveau
cum să greşească. Da, Partidul din cînd în
cînd mai călca strîmb, unii lideri mai greşeau,
dar asta presupunea că putem reveni la linia trasată de
primii revoluţionari. Dezbăteam şi acest lucru
la bucătărie, locul de întîlnire a „societăţii
civile” sovietice.
Dar asta nu era tot. Statul ne mai dădea o ocazie de întîlnire,
pe care cetăţenii unei ţări capitaliste nici
nu şi-ar putea-o imagina, şi anume oceredi/coada.
A sta la coadă este un mod de a fi, este o ipostază a
fiinţei comuniste, este sentimentul comunist al fiinţei.
Cine nu cunoaşte acest sentiment, habar n-are ce este viaţa.
Iar sovieticii aveau apucături ruseşti şi deseori
ajungeau la discuţii metafizice de genul: există Dumnezeu?
care este sensul vieţii? La bucătărie se încercau
diversele răspunsuri. Vodca curgea, răspunsurile veneau şi
se concluziona. Dumnezeu, e clar, nu există, căci ştiinţa
sovietică a demonstrat, pe cînd viaţa, e şi
mai clar, îi este dată omului o singură dată,
pentru a sta la coadă. Şi stăteam la coadă.
La ce se stătea la coadă? Asta e o întrebare
prost pusă. Pe un american poţi să-l întrebi,
căci el stă în principiu la coadă la reduceri,
el stă să consume lucruri de care nu are nevoie, dar
de care crede că are nevoie. Pe cînd o astfel de întrebare
pentru cetăţeanul sovietic era lipsită de sens.
Coada era un dat, un bun cucerit şi de aceea se stă la
ea. Ea a devenit sensul şi nicidecum scopul nostru. Pe
parcurs, fireşte, aflai şi tu la ce se stă, căci
puteai de exemplu să te aşezi la o coadă sperînd
că o să te pricopseşti cu ceva şi aflai
pînă la urmă că e coada de la Biroul
de informaţii a oraşului.
Există o adevărată cultură şi un adevărat
limbaj al cozii. N-au creat ei cu toată libertatea lor şi
cu toată societatea lor civilă atîta bogăţie
cît am creat noi prin această instituţie socială. „Tu
după cine eşti?”, „Sînteţi
ultimul?”, „Îmi ţineţi puţin
rîndul?” „Mă întorc într-un
minut”, „Tinere domn, nu-ţi este ruşine?”, „Ce
se dă?” şi cîte şi mai cîte.
Nu e cazul să vă explic bogăţia şi nuanţele
acestor întrebări. Cine ştie cunoaşte, iar
cine nu, nu va afla niciodată. Aş putea înşira
o mulţime de fraze şi situaţii remarcabile. Aici
se făceau noi cunoştinţe, se dezvoltau idei şi
opinii, se creau sau se dizolvau solidarităţi de grup.
Aici am văzut puterea proletariatului şi mînia
sa. Aici am învăţat ce înseamnă să fii „într-un
cuget şi-o gîndire”, „uniţi la bine şi
la rău”, dar tot aici am văzut ce înseamnă furia şi
triumful spiritului individualist. Aici am învăţat
ce înseamnă conştiinţa de clasă, conştiinţa
de clasă a cozii. E o forţă care poate schimba
lumea din temelii. Păcat că aceşti capitalişti
au reuşit să producă atîtea mărfuri încît
să depăşească capacitatea noastră de
a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut
producţia de cozi şi ne-au transformat din proletari
cu o conştiinţă superioară în nişte
amărîţi de consumatori. Dictatura mărfii
a fost mai tare decît dictatura cozii. Şi „societatea
civilă” sovietică s-a retras să privească o
pauză publicitară. |
