Inapoi la meniul principal
 

Vasile Ernu

NĂSCUT ÎN URSS
РOЖДЕННЫЙ В СССР

(fragment nefinisat)

Cartea poate fi procurată de pe www.polirom.ro sau din librăriile din ţară

Postfaţă de Sorin Antohi

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iasi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea arta+societate. A activat in cadrul Fundatiei Idea, Tranzit şi Editura Idea. Actualmente lucreaza in cadrul Editurii Polirom.

Cuprins
0. Născut în URSS. În loc de introducere
1. Pionieri forever
2.Prima mea pereche de djinsî
3. Vacanţă, tabără dragă
4. Jvacika
5. Buratino, Habarnam, Ariciul în ceaţă..., sau bunele, blîndele vremuri
6. Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70, în URSS
7. Eroii vremurilor noastre
8. Komunalka (I)
9. Steclopunct sau ce poţi face cu 1 rublă?
10. Stirlitz, un James Bond sovietic
11. Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici
12. Jawa
13. Amanta revoluţionarului
14. Sex în URSS (I)
15. Fanny Kaplan
16. Şcoala, educaţie politică şi alte preocupări
17. 12 aprilie 1961: Poehali
18. Reclamă versus Propagandă în URSS
19. Stiliaga
20. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
21. Anii ’80: marş triumfal, marş funebru
22. Pavel Korciaghin sau de ce l-am iubit pe Buharin
23. KVN sau despre clubul celor veseli şi ingenioşi
24. Gorbaciov un Gensek neobişnuit care cîntă Perestroika
25. Ukazul antialcoolic
26. Ce bea cetăţeanul sovietic? (II)
27. Şah Mat(î)
28. Ciapaiev
29. Mosfilm
30. Aventura sovietică a obiectelor
31. Prezervativul sovietic
32. Sex în URSS (II)
33. Lecţia de geografie
34. Dansul în URSS
35. Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic
36. Dezgheţul vesel al lui Hruşciov
37. Odă tualetului Sovietic
38. Ştiinţa sovietică între ouăle fatale şi inima de cîine
39. 9 mai, Ziua Victoriei
40. Maiovka e mai mult decît 1 Mai
41. Homucus, politruci, dizidenţi şi întelighenţia
42. Arlionok & Zarniţa şi alte distracţii
43. De la kuhne la oceredi

44. Problema evreiască sovietică
45. Bancul sovietic, cel mai bun banc din lume
46. Fraze înaripate
47. Ostap Bender, eroul meu preferat
48. Komunalka (II)
49. Kremlinologii
50. Puci
51. Ce-i de făcut?
52. P.S.
53. Postfaţa: Nostalgii sovietice de Sorin Antohi
54. CV - URSS
55. Notă

0. Născut în URSS. În loc de introducere
Am plecat din această ţară în 1990. Parafrazîndu-l pe Vladimir Maiakovski aş putea spune: Priviţi, minunaţi-vă, şi eu am fost cetăţean al Uniunii Sovietice. URSS este ţara, patria în care m-am născut şi am trăit. Este o ţară care nu te poate lăsa indiferent, dincolo de relaţia pe care ai avut-o cu ea, fie că o iubeşti sau o urăşti. Sper că ceea ce urmează nu e nici dragoste, nici ură, dacă există vreo deosebire între ele, căci indiferenţă cu siguranţă nu va fi. 

Uniunea Sovietică nu a fost  doar o ţară, a fost mai mult decît atît, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii. Ea te face să te minunezi, te fascinează, iar fascinaţia pentru ea lasă urme şi răni adînci. Cum ar spune prima intelighenţie revoluţionară de după 1918, acolo nu arta imita viaţa, ci viaţa trebuia să devină artă. Acolo am trăit cu toţii cea mai grandioasă scriitură politică a secolului XX, cu avînturi eroice, cu eforturi inumane, cu tragedii cutremurătoare, cu victorii şi înfrîngeri sîngeroase. Acolo am trăit o scriitură în care toţi am fost contemporani unii cu alţii. Eroii noştri, personalităţile şi personajele, cuvintele şi lucrurile, indiferent de perioada reală în care s-au născut şi au trăit, au locuit alături de noi în aceeaşi komunalkă numită URSS, fiind simultan şi precursorii şi contemporanii noştri.
Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, am fost martorul  unui proiect neterminat şi am văzut gloria şi căderea acestei utopii. Despre ea voi încerca să povestesc cîte ceva. Toate lucrurile scrise aici sînt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de celaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural. Împreună m-au definit ca pe un produs made in URSS. Este aproape imposibil să le deosebesc. Povestesc în acelaşi timp, din perspectiva unui homo sovieticus, un produs al acestei ţări şi culturi. Şi îmi propun să nu apelez direct la instrumentarul intelectual achiziţionat mai tîrziu.
Ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a culturii şi civilizaţiei sovietice. Textul ce urmează, scris în maniera unui  „gen eretic”, încearcă să sintetizeze teme, eroi, situaţii, amintiri, lucruri şi cuvinte cheie sub forma unor texte-piese de  puzzle. Deşi fiecare piesă-text poate fi citită separat, întregul nu poate fi văzut decît montînd piesă cu piesă. Acest ansamblu nu are pretenţia de a construi o imagine exhaustivă, obiectivă şi exactă a ceea ce a fost cultura sovietică. Este o arheologie subiectivă, personală care vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gîndi şi vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică. Această arheologie nu propune o cheie de înţelegere, o judecată morală sau valorică, ci doar induce o familiarizare care ne poate ajuta, pe toţi, să înţelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietică şi ce înseamnă lipsa ei.
Fireşte, riscul de a vorbi despre viaţa cotidiană dintr-un timp trecut, presupune involuntar o anumită stare de nostalgie. Dar, mai întîi, nostalgia ca şi concept intră în contradicţie directă cu un homo sovieticus, din simplul motiv că nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor. Şi în al doilea rînd, nostalgia ca formă de întoarcere acasă e imposibilă, căci pentru noi, homucuşii, nu mai există acasă.  Iar dacă există o nostalgie, aceasta nu e una care urmăreşte să reconstruiască trecutul, ci una care vrea să povestească amintirea, trecutul. Şi cum, teoretic, nostalgia nu este departe de ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului, le combin şi privesc înapoi cu o privire nostalgic-ironică.
Privind înapoi, îmi dau seama că odată cu dispariţia Uniunii Sovietice şi a comunismului s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile şi de a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi. Nu sînt capabil să identific pierderea, trăiesc însă tristeţea acestei pierderi. Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva esenţial şi semnificativ din experienţa noastră umană. Însă această pierdere nu poate fi nici înlocuită, şi nici reabilitată. Cu un oarecare efort cred că această pierdere nu poate fi decît înţeleasă.
Din cînd în cînd mai vreau să iau un bilet spre URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi reamintesc că aşa ceva nu se mai vinde. Nici un tren, nici un avion şi nici un drum nu mai duc spre URSS, din simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există. Singura formă de a-mi vizita ţara este legată de memorie. Textul ce urmează e povestirea acestei amintiri, a acestei aventuri incredibile.


20. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
La o astfel de întrebare există un răspuns unanim: Cetăţeanul sovietic bea totul şi încă ceva pe deasupra. Cetăţeanul sovietic înţelege prin cuvîntul băutură orice lichid care are capacitatea de a da nuanţe vieţii cotidiene sau, mai ales, de a scoate în evidenţă trăsăturile ascunse ale sufletului.
Mai întîi ar trebui să spunem ce este un băutor autentic. Oricine ştie să bea într-o anumită măsură şi din anumite cauze, sau pur şi simplu pentru a fi într-o tusovkă/gaşcă oarecare. Vă spun cu sinceritate că băutorul adevărat, şi în mod special cel sovietic, transcende aceste cauze, putem spune că e dincolo de ele. Un băutor sovietic adevărat bea singur, de dimineaţă şi fără nici un motiv.
Băuturile cele mai cunoscute în URSS au fost vodca, vinul, berea dar şi odecolonul Troinoi sau amestecul Cipok. Fireşte, n-are rost să vă spun cum se bea şi în ce cantităţi se beau tradiţionalele băuturi. La noi băuturile tradiţionale se beau mult şi consecvent ca şi la ei, diferenţa constînd doar în etichete şi în diversitatea ofertei. Ceea ce s-a dezvoltat foarte mult în „necuprinsa ţara mea natală” a fost diversitatea de sortimente de băuturi neoficiale. Cetăţeanul sovietic şi-a luat soarta în mîini. Văzînd că statul nu-i oferă un sortiment satisfăcător de băutură a decis să-şi croiască singur soarta. Astfel a apărut un prim samizdat alcoolic care circula oral, se respecta cu sfinţenie şi nu lipsea nici o iotă sau un gram. A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă. Dacă în capitalism reclama e motorul economiei de piaţă, în comunism fireşte că motorul mişcării a fost băutura. Ceea ce este important e faptul că statul sovietic punea la îndemîna cetăţeanului materie primă pentru a produce ieftin şi repede cele mai ingenioase băuturi. Şi cum sortimentul e foarte bogat, ne gîndim cu ce să începem.
Bine, să începem cu berea. A bea bere aşa pur şi simplu nu-şi are rostul. Doar rar, cu prietenii şi cu o tarankă (peşte sărat şi uscat; în orice berărie sovietică miroase a peşte). Însă a bea bere combinată cu ceva e mult mai instructiv, viitorul e mai luminos şi parcă prinzi aripi.
Aţi auzit de Iorş care e unul din cele mai populare băuturi din URSS? Ei bine, în URSS a amesteca berea cu vodcă e ca şi cum ai pune sare-n mîncare. Clasicul Iorş păstrează proporţia de 500 gr. bere şi 50 gr. vodcă, ceea ce este un soi de bere super-strong. Însă proporţiile aici fluctuează în dependenţă de mai mulţi factori (climaterici, psiho-somatici, ideologici etc), aşa că o combinaţie de 250 gr. la 250 gr. e o variantă destul de folosită.
Pentru cei care vor să ştie şi nuanţe, fineţuri de amestecuri, le putem spune cîteva reţete. De exemplu Rembrandt (mai poartă şi numele de Au sosit graurii): se toarnă vodcă în bere aşa ca să nu se amestece. Dacă vodca s-a aşezat frumos la fund fără să se amestece, reiese ca avem un Rembrandt autentic, iar dacă nu, înseamnă că avem un Rembrandt fals. Dacă avem proporţia de 50 gr. vodcă şi 200 gr. bere înseamnă ca avem un Rembrandt timpuriu, iar daca proporţia e de 200 gr. vodcă şi 100 gr. bere avem de a face cu un Rembrandt tîrziu.
De asemenea, e bine de ştiut tehnica Goneşte ursul în bîrlog. Tehnica e simplă: se umple o halbă cu bere şi se bea cu înghiţituri mici. După fiecare înghiţitură de bere în locul eliberat se toarnă vodcă. Procedura se repetă pînă cînd berea din halbă este înlocuită de vodcă. A Goni ursul din bîrlog presupune doar inversarea băuturilor. E bine de ştiut şi de tehnica Vodolaz care e construită în felul următor: într-o halbă de bere se dă drumul la un păhărel mic de vodcă. Paharul nu trebuie să fie răsturnat. Halba se bea dintr-o dată în aşa fel încît ultimele înghiţituri sa fie cele de vodcă. Cu alte cuvinte, vorba populară sovietică: berea fără vodcă e ca nunta fără muzică. Fireşte n-ar trebui să uităm de Cipok care e un Iorş, adică un amestec de vodcă cu bere unde se acoperă cu mîna cana în care se ţine recipientul şi este lovit de genunchi ca amestecul să fie „gazat”. Spuma creată se bea dintr-o înghiţitură. Nu vreţi să ştiţi efectul.
Amestecuri de acest gen se fac şi din vodcă şi vin, ca de exemplu toate cocteilurile de tip Sărutul (Ultimul sărut, Sărutul fără dragoste, Iness Armand etc.) unde se punea proporţie de 50 la 50 vin roşu şi vodcă. Însă aceste combinaţii aveau o căutare mult mai restrînsă şi în folclorul sovietic se zicea că vodcă cu bere e plăcere, vodca cu vin e chin.
Despre Samagon n-are rost să vorbim. Despre el se ştie nu numai în URSS ci şi mult peste hotarele ţării. Este o băutură tradiţională şi poate fi făcut din aproape orice. Vorba lui Bender, „chiar şi din taburet, că aici multora le place taburetovka”. Însă despre băuturile alcoolice care se cumpărau din alte magazine decît cele specializate, chiar că ar trebui să spunem cîteva cuvinte. Cetăţeanul sovietic, pentru a procura ceva combustibil, avea de ales între tradiţionalele alimentare sau magazine specializate şi Galanteria, Apteka (Farmacie), sau gama de magazine care comercializau tot soiul de soluţii chimice. Despre Troinoi Odekolon (Odekolon vine de la eau de Cologne) se ştie din anii de grădiniţă că e băutura cea mai răspîndită după vodcă, datorită faptului că e foarte ieftin (94 kopeici) şi conţine 64% spirt şi 3-4% substanţe aromate. Am putea să împărţim băutura în categoriile parfumerie, unde s-ar încadra tot ce ţine de parfumuri, cosmetică etc., şi unde intră aproape tot, adică de la apă de colonie pîna la soluţii pentru unghii, păr şi picioare. O altă categorie ar fi himia ce presupune orice  clei, diluant, dizolvant etc., pe bază de spirt, alcool industrial etc. De exemplu din această categorie face parte lichidul de frînă. Era preferat cel folosit în aviaţie. Băutura chiar aşa se chema Tormoz (frînă). O categorie importantă era cea care făcea parte din apteka, căci aici aproape toate lichidele erau pe bază de alcool. Deviza băutorului sovietic era: tot ce arde se poate bea. Mai era şi categoriea de băutură unguente ce conţineau alcool: pastă de dinţi, cremă de ghete, dar aici produsul necesita ceva preparare. Aceste categorii au fost folosite mereu în URSS, însă ele au dat roadă în perioadele mai dificile şi mai ales în perioada prohibiţiei gorbacioviste. În această perioadă poporul sovietic a trebuit să devină un adevărat artist al producţiei produselor alcoolice.
Despre cocteiluri ar trebui să mai spunem că în URSS în general erau preferate cele din 2 componente şi foarte tari. Pe lîngă Iorş mai erau faimoase Răsăritul din nord compus din vodcă şi şampanie, Ursul furios – coniac şi vodcă, Moartea albă – spirt cu apă, Ciornoburka – denaturat cu bere şi, fireşte, Bloody Marry. Dintre cocteilurile cu trei componente face parte, de exemplu, Cuiul ruginit care conţine vodcă, vin dulce şi şampanie. În general nu erau respectate şi căutate cocteilurile rafinate şi slabe. Ele erau atribuite mai degrabă intelighenţiei cu fiţe. Orice adaos cum ar fi acetonă, clei, spray de gîndaci era mult mai bine văzut şi mai autentic.
Nu cred că ar fi corect să nu spun că în această categorie a Panoului de onoare al băuturilor sovietice intră, şi n-o să vă vină să credeţi, ceaiul. Dar nu oricum, fireşte. În URSS se bea într-adevăr foarte mult ceai, însă, pentru a intra în lumea marilor zboruri, el trebuie pregătit într-un anume fel. Rezultatul se cheamă Cifir. Pentru a-l prepara e nevoie de apă fiartă, peste care se toarnă frunzele de ceai în cantitate destul de mare. Se acoperă şi se lasă ca iarba să se aşeze. De respectat cu sfinţenie: a nu se amesteca. Infuzia e gata în 10 minute. În principiu se bea imediat, cu un singur recipient care circulă de la unul la altul. Se bea în înghiţituri mici şi neapărat pe stomacul gol. Despre efecte ce pot să spun decît că, tradiţional, Cifirul e considerat băutura puşcăriaşilor, iar cînd băieţii iau o doză zic că pot sări un zid de 4 metri.
„Şi am băut imediat”


2. Prima mea pereche de djinsî
Prima mea pereche de blugi, sau cum le spuneam noi, djinsî, e legată de intrarea Uniunii Sovietice în Afganistan. Asta s-a întîmplat în anul 1979. Trupele sovietice au intrat să apere Revoluţia socialistă de la Kabul. Jocul era simplu. Ce eliberam noi se chema ocupaţie pentru ţările occidentale, iar ce elibera SUA, era ocupaţie pentru noi. Mă rog, vorbeam limbi diferite, sau mai degrabă aceeaşi limbă, dar înţelegeam fiecare ce doream, în funcţie de interes. În anul 1980, fratele meu a fost înrolat în armată. Înrolarea se făcea la vîrsta de 18 ani, iar stagiul militar dura doi ani la trupele obişnuite şi trei ani la marină. Locul unde urma să desfăşori activitatea militară era o necunoscută şi aflai abia cînd ajungeai acolo. Puteai ajunge, în varianta fericită, în Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia sau, în varianta mai puţin fericită, în zone din îndepărtata Siberie. Cum spunea un vecin de-al meu: „Eu am făcut armata acolo unde se înhamă cîinii”. Era dintr-o altă lume, la o zi cu avionul. Dar varianta cea mai dură pentru vremea aceea era Afganistanul. Fiindcă erau mari şanse ca să nu te mai întorci. Şi fratele meu exact acolo a fost trimis. Cîteva luni la Termez, un orăşel din Republica Uzbecă, la hotar cu Afganistanul, după care direct în Kabul. Să lupţi cu mujahedinii nu-i deloc uşor. Fotografiile erau înfricoşătoare: maşini arse, sate arse, oameni morţi, iar soldaţii - înarmaţi pînă-n dinţi.
Acolo, în Afganistan, în acea ţară săracă şi uitată de Dumnezeu, spre deosebire de URSS, se găseau mărfuri pentru care la noi trebuia să depui un efort imens şi să plăteşti sume considerabile ca să le ai. Existau multe mărfuri care tentau, de la ochelari de soare, pînă la casetofoane SONY, însă nimic nu era mai dorit şi respectat ca o pereche de djinsî. Djinsî era cea mai rîvnită marfă pe care şi-o dorea cetăţeanul sovietic al acelor vremuri. Soldaţii neînfricatei Armate Roşii au început să facă contrabandă cu aceste obiecte. Aşa am ajuns să am, la o vîrstă foarte fragedă, ceea ce aveau fie numai copiii celor „foarte bine plasaţi”, fie ai celor care aveau treabă cu străinătatea, sau ai speculanţilor.
Din cauza că fratele meu nu primise concediu, aşa cum în mod normal se acorda soldaţilor sovietici, tatăl meu s-a dus pînă la Termez să îl vadă. La întoarcere, mi-a adus de la el o pereche de djinsî. Nici în cele mai plăcute visuri nu văzusem ceva mai frumos! Imaginaţi-vă, eu un puşti cam de 10 ani, să umblu în pantaloni de care nici fiul directorului nu avea şi nici măcar cel al primului secretar de partid. Cred că eram printre primii din şcoala mea care purta aşa ceva. Oricum, la vîrsta aceea, sigur eram primul. Toată lumea mă invidia. De la colegele şi colegii sorei mele din ultimul an de şcoală şi pînă la colegii şi mai ales colegele mele de clasă. Primii mei djinsî au făcut o adevărată senzaţie.
Mai tîrziu, adolescent fiind, am primit o cămaşă de blug. A fost mai mult decît un răsfăţ vestimentar. Aşa ceva se găsea foarte greu şi, bineînţeles, era foarte scump. Pe buzunarul din stînga avea o emblemă mică pe care scria Lightman. De unde să ştie producătorul american, duşmanul nostru de moarte, că nicăieri nu s-ar fi potrivit mai bine acest nume decît în URSS? Aceste obiecte ne-au luminat într-adevăr viaţa.
Primii blugi pe care i-am văzut însă, sau mai bine spus de care-mi amintesc că i-am văzut, sînt cei ai fratelui meu. Fratele meu, după ce terminase şcoala se decisese să-şi cumpere o pereche de djinsî. Începuse să facă parte din categoria acelor blatnoi, băieţii şmecheri, respectaţi de toată lumea. Avea toate atuurile. Era isteţ, avea calităţi de lider şi nu ştiu cum făcea, că-i punea pe toţi la punct, iar pe deasupra, mai era şi sportiv. Avea totul, îi mai lipseau doar pantalonii de djinsî. Pentru un băiat din categoria lui, viaţa îşi pierdea automat sensul dacă nu reuşeai să ai aşa ceva. Iar ca să faci rost de ei aveai nevoie de bani şi cunoştinţe care să te ajute să-i procuri. A lucrat o vară, a strîns bani şi a plecat la Odesa. Cum ar spune Ostap Bender „Contrabanda? Toată contrabanda se găseşte pe strada Malaia Arnauţkaia din Odesa”. În talciok, piaţa neagră din Odesa, găseai orice. Aici vedeai faţa nevăzută a ţării. Bani să fi avut, iar cetăţeanul sovietic numai de bani nu ducea lipsă. Aşa s-a întors el cu o pereche de djinsî, made in usa. O culoare pe care nu o voi uita niciodată. Credeţi că astăzi se mai fac blugii de altădată? Nici capitaliştii nu mai sînt ce-au fost. Şi ce material aveau! Tare, „de stăteau singuri în picioare”. La spate, o etichetă de piele pe care era desenat un pod imens şi pe care scria cu litere mari străine (literele noastre erau kirilice), Brooklyn. Probabil era numele mărcii. Habar n-aveam ce înseamnă şi ce vrea să zică, însă pentru mine Brooklyn a rămas un nume magic. Un cuvînt venit dintr-o altă lume, o altă realitate pe care nu puteam nici măcar să mi-o imaginez. Cuvintele, dar mai ales obiectele, aveau asupra noastră o fascinaţie inexplicabilă.
Astăzi îmi cumpăr din cînd în cînd cîte o pereche de djinsî. Îmi cumpăr totuşi foarte rar şi nu din cauza banilor. Am vrut foarte mult să am o geacă de blugi. M-am visat în geacă de blugi. Eram o altă fiinţă cînd purtam această geacă. Însă acest lucru se întîmpla în vis. Nu mi-am cumpărat-o niciodată. Am primit una mai tîrziu, dar o port foarte rar. De ce? Cînd merg în magazine şi văd grămezile de blugi de acolo mă ia cu ameţeală. Cîtă desconsiderare faţă de aceste lucruri care cîndva au fost sacre pentru noi! Îmi cumpăr rar djinsî ca să nu „strivesc corola de minuni” a perioadei mele comuniste. Capitalismul ăsta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.

43. De la kuhne la oceredi
Prietenii mei occidentali, educaţi la înalte şcoli şi tobă de carte, îmi reproşează deseori că noi, în URSS, n-am reuşit să construim o societate civilă. Şi le spun că aşa e. Da, noi n-am reuşit să construim o societate civilă precum cea occidentală, dar nici nu cred că aveam nevoie de ea, căci societatea sovietică funcţiona altfel, avea şi alt ritm şi un alt mecanism. Noi aveam alte întîlniri care jucau rolul „societăţii civile” şi vă asigur că în viaţa noastră de zi cu zi, acestea se derulau perfect.
Primul spaţiu de întîlnire, cu rolul unor cluburi de dialog social, de dezbatere politică, de analiză, de luări de poziţii şi de beţie, neapărat, era kuhnea/bucătăria. (Relaţia comunismului cu bucătăria este o realitate comună tuturor ţărilor comuniste). La început ne întîlneam în bucătăriile de la komunalkă, după care statul ne-a pus la dispoziţie apartamentele de bloc, dotate fiecare cu bucătărie. Aveam nevoie de bucătărie, nu atît pentru a găti, cît pentru a organiza aceste întîlniri ale „societăţii civile” sovietice. Partidul nu putea să nu ne pună la dispoziţie astfel de posibilităţi. Ne întîlneam, discutam şi beam imediat. Întîlnirea începea de la o banală întrebare retorică între prieteni: „Poate are sens să bem ceva?!”. Şi toţi eram de acord că are sens şi mergeam la bucătărie şi discuţia curgea la fel de „imediat”.
La întîlnirile acestea participau de obicei prietenii, dar deseori se alăturau şi persoane mai puţin cunoscute. Ne permiteam să discutăm aproape despre orice. Discutam poziţia conducătorilor faţă de politica externă sau internă şi puneam la îndoială pînă şi intervenţia noastră în Afganistan. Discutam cine de ce cărţi a mai făcut rost şi ce muzică a mai achiziţionat, care mai era starea lui Saharov şi ce mai spunea Europa Liberă. Ne gîndeam la noi metode de îmbunătăţire a sistemului şi ne deranja mult mai mult incapacitatea statului de a ne pune la îndemînă obiecte de larg consum decît linia lui ideologică. Statul, în felul său ne tolera, ne asculta şi ne punea la dispoziţie atîta marfă cît să nu avem îndoieli ideologice prea mari. În sinea noastră, toţi ştiam că sîntem pe o poziţie ideologică superioară duşmanului nostru, iar corifeii noştri, Marx şi Lenin, n-aveau cum să greşească. Da, Partidul din cînd în cînd mai călca strîmb, unii lideri mai greşeau, dar asta presupunea că putem reveni la linia trasată de primii revoluţionari. Dezbăteam şi acest lucru la bucătărie, locul de întîlnire a „societăţii civile” sovietice.
Dar asta nu era tot. Statul ne mai dădea o ocazie de întîlnire, pe care cetăţenii unei ţări capitaliste nici nu şi-ar putea-o imagina, şi anume oceredi/coada. A sta la coadă este un mod de a fi, este o ipostază a fiinţei comuniste, este sentimentul comunist al fiinţei. Cine nu cunoaşte acest sentiment, habar n-are ce este viaţa. Iar sovieticii aveau apucături ruseşti şi deseori ajungeau la discuţii metafizice de genul: există Dumnezeu? care este sensul vieţii? La bucătărie se încercau diversele răspunsuri. Vodca curgea, răspunsurile veneau şi se concluziona. Dumnezeu, e clar, nu există, căci ştiinţa sovietică a demonstrat, pe cînd viaţa, e şi mai clar, îi este dată omului o singură dată, pentru a sta la coadă. Şi stăteam la coadă.
La ce se stătea la coadă? Asta e o întrebare prost pusă. Pe un american poţi să-l întrebi, căci el stă în principiu la coadă la reduceri, el stă să consume lucruri de care nu are nevoie, dar de care crede că are nevoie. Pe cînd o astfel de întrebare pentru cetăţeanul sovietic era lipsită de sens. Coada era un dat, un bun cucerit şi de aceea se stă la ea. Ea a devenit sensul şi nicidecum scopul nostru. Pe parcurs, fireşte, aflai şi tu la ce se stă, căci puteai de exemplu să te aşezi la o coadă sperînd că o să te pricopseşti cu ceva şi aflai pînă la urmă că e coada de la Biroul de informaţii a oraşului.
Există o adevărată cultură şi un adevărat limbaj al cozii. N-au creat ei cu toată libertatea lor şi cu toată societatea lor civilă atîta bogăţie cît am creat noi prin această instituţie socială. „Tu după cine eşti?”, „Sînteţi ultimul?”, „Îmi ţineţi puţin rîndul?” „Mă întorc într-un minut”, „Tinere domn, nu-ţi este ruşine?”, „Ce se dă?” şi cîte şi mai cîte. Nu e cazul să vă explic bogăţia şi nuanţele acestor întrebări. Cine ştie cunoaşte, iar cine nu, nu va afla niciodată.  Aş putea înşira o mulţime de fraze şi situaţii remarcabile. Aici se făceau noi cunoştinţe, se dezvoltau idei şi opinii, se creau sau se dizolvau solidarităţi de grup. Aici am văzut puterea proletariatului şi mînia sa. Aici am învăţat ce înseamnă să fii „într-un cuget şi-o gîndire”, „uniţi la bine şi la rău”, dar tot aici am văzut ce înseamnă furia şi triumful spiritului individualist. Aici am învăţat ce înseamnă conştiinţa de clasă, conştiinţa de clasă a cozii. E o forţă care poate schimba lumea din temelii. Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atîtea mărfuri încît să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-au transformat din proletari cu o conştiinţă superioară în nişte amărîţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decît dictatura cozii. Şi „societatea civilă” sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară.

 
Contact